Dincolo de limitări

resursele sunt de la El, nu din tine, din acest motiv sunt nelimitate

O localitate cu un regulament urbanistic extrem de limitativ – doar acoperis cu 45` înclinație, doar pe aceste linii de ancadrament lateral, doar aspect clasic, doar aceste culori, doar, doar, doar, numai așa, numai așa, numai așa, numai așa.

Cu toate acestea creativitatea și adaptabilitatea sunt două dintre caracteristicile care ne vor ajuta să pășim dincolo de limitări. Ele nu sunt neapărat comori ascunse în noi ce caută o cale să fie descoperite. Ele sunt parte integrantă din inspirația pe care uneori Duhul lui Dumnezeu ți-o insuflă ca parte a generozității sale. Uneori o sclipire. Alteori chiar o pană de idei, tocmai ca să observi că ești gol și că povara responsabilității întregului destin neîmpărțit cu Dumnezeul Generos e o nebunie.

Dacă ești în impas ai două alternative. Fie îți asumi toată responsabilitatea și atunci vei descoperi dacă ești descurcăreț sau un posibil nenorocit sau te pui pe genunchi și te rogi și stai de vorba cu Tata. Înțelepciunea dată de Dumnezeu e un dar care nu vine transferat prin metoda mustrării și nici însoțit de o remarcă tăioasă educativă menită „să te aducă cu picioarele pe pământ ca să nu îți crească coarne”.

Daca vreunuia dintre voi ii lipseste intelepciunea, s-o ceara de la Dumnezeu, care da tuturor cu mana larga si fara mustrare, si ea ii va fi data. (Iac.1:5)

Cu siguranță și arhitecții pot primi firimituri dar se pot înfrupta și cu bucate mai mari și mai tari.

A ieșit un duplex. O altă poveste cred eu că de succes. Nu am putut urmări execuția detaliilor. A fost realizat chiar când eram suspuși unei alte limitări – statul în casa în debutul pandemiei. Pe atunci tata era pe ultima porțiune din alergarea vieții. Nu am mai fost pe șantier în perioada aia deloc. E adevărat că am simțit fluturi în stomac când am ajuns din nou pe acolo. Dar imaginea de ansamblu e mai importantă decât acuratețea fiecărui detaliu. Am avut grijă însă și când acea limitare a dispărut să nu o înlocuiesc cu alta. Construiesc deci nu mai am timp să mă întâlnesc cu Dumnezeu, cu prieteni și cu biserica, că doar așa au făcut toți. Nu! Am fost același păstor, același om. Așa doresc să rămân. Cu Dumnezeu pășesc dincolo de limitări. Le păstrez pe cele care îmi conservă viața, în mod special viața spirituală și le depășesc pe cele care îmi limitează creativitatea, cunoașterea și înțelegerea. Uneori asta înseamnă rugăciune, alteori mai mult citit, alteori mai multă răbdare. Toate acestea pe care le-am amintit încă au un deficit mare, au limitări. Doresc să le depășesc și voi fi mai împlinit.

Dincolo de limitări

Ce am mai învățat la 42 de ani?

Mă îngrijoram că sunt mai aproape de vârsta de 40 de ani. Acuma observ că încep să mă depărtez de ea… Asta nu prea e liniștitor. Totuși viața e și mai frumoasă pe drumul perilor cărunți.

Am învățat că încă nu știu cât de mare este harul lui Dumnezeu, cât de mult a iubit o lume care a condamnat Chipul Sâu. Am învâțat că sunt încă foarte neînvățat.

Am învățat că orice val e și trecător. Am învățat că mușcătura de câine se vindecă. Am văzut că sufletul ce trece prin foc devine și mai puternic. Am învățat ce durere simți când tata moare. Am învățat și că lumea e slabă și docilă.

Am învățat că pentru plăcere, siguranță și doar un pic de confort în plus nu ne-ar deranja daca dracu ar fi președinte și ca atare renunțăm și la principii și la realitate.

Am învățat că boala crează suferință și limitare, că trădarea crează o durere și mai mare. Am învățat că și mai tare te doare când te jertfești ani de zile pentru niște oameni care poate îi iubești, îi slujești și pe urmă când nu mai poți și ai nevoie de odihnă îți spun că ai fost un prost și un fraier. De ce să mă doară asta? Pentru că nu știu să spună mulțumesc? Pentru că la rândul lor nu te pot sau nu vor să te ajute? Nu. Ci pentru că în loc de mulțumesc spun: NU E DESTUL, NOI MERITĂM MAI MULT!

Am învățat însă că o durere mai mare e să ai o persoană care te disprețuiește activ in contextul tau apropiat. Nimic nu se compară cu asta. Durerea fizică e mai de preferat. Nu există anestezie pentru durerea provocată de ură. Răutatea nu este cea a prostului care te scuipă sau îți trage o palmă. Răutatea profundă este a omului care are rațiune dar nu are dragoste. Fără dragoste orice ființă devine o unealtă din camera de tortură. Nu este nevoie de violență fizică pentru ca sufletul tău să sângereze și să simți cum e durerea acelei părți veșnice din tine. E suficient ca oamenii pe care îi iubești să te respingă folosind argumente reale. Exact REALE. Defectele tale, originea ta, trecutul tău.

Oamenii cu adevărat răi sunt apropiații tăi care cunosc o slăbiciune pe care o ai sau cu care te lupți sau te-ai luptat și ți-o amintesc mereu. Exclud de aici starea continuă de păcat. E vorba de cele trecute pe care le regreți sau un defect fizic, sau originea ta, familia, etc.

Personajul biblic Ana era mereu judecată, condamnată de o persoană din familie. Înainte de nașterea lui Samuel, durerea Anei când a mers la templu a făcut-o să pară într-o stare de ebrietate. Se lamenta, avea o durere a sufletului. Elcana omul care o iubea cel mai tare nu putea să-i ofere o anestezie pentru durerea provocată de Penina. Durerea pe care cineva de lângă tine o produce constant îți fură vitalitatea. Am învățat că doar Dumnezeu îți poate vindeca durerea asta. Nici un om nu poate. Nici măcar făptașul…. Am învățat…

Am învățat că uneori Dumnezeu nu îngăduie ca visul tău să devină o realitate. El ar putea fi un coșmar și moarte pentru alții. O piatră de moară pentru mulți dacă ești un om cu influență.

Am mai învățat că binele material ne face mai răi. Că distanțarea ne face și mai egoiști. Am învățat că ignoranța are un preț nebănuit de mare. Am învățat și mă doare că am învățat asta din practică… Am învățat…

Am mai învățat că profitorii se deghizează în iubăreți… În prieteni care țin la tine. Timpul însă e cel mai bun examen al fidelității în relații. Am mai învățat că oamenii care sunt prețioși pentru tine se bucură de prezența ta, de reușitele tale și plâng cu tine când tu plângi. Sunt puțini, foarte puțini. Dar există. Am învățat ce prețioși sunt ei. E un lucru bun pe care mi l-au produs ceilalți.

Am învățat că lumea e într-o stare de entropie morală. Am văzut că fetele rele și băieții răi s-au înmulțit. Am văzut și am auzit….

Dacă te trezești și în fața ta e un zâmbet al unui chip care se bucură că te vede, oferă-i și tu acelui zâmbet tot binele și ceea ce Dumnezeu te inspiră indiferent dacă e zâmbetul soțului / soției, copilului tău sau câinelui tău. Dacă ai parte de asta, înseamnă că ești unul dintre puținii oameni prețuiți, iubiți și apreciați. Ești unul dintre cei mai bogați dintre pământeni căruia Dumnezeu i-a făcut harul să soarbă o picătură din pomul vieții.

Așa arată valoarea la 42 de ani. Așa arată un lucru valoros. Și asta am învățat.

Mânia curățeilor

Mă gândesc la unii colegi de lucrare spirituală – păstori. Nu e așa că apostolul Pavel trebuia ca în 1 Corinteni capitolul 6 să includă o abordare a unor situatii speciale în contextele creștine într-un mod diferit decât l-a exprimat? Oare?

Nu e așa că ar fi trebuit să fie incluse casele de avocatură în loc de prezbiteri sau păstori, pentru că acestea redactează rapoarte incontestabile chiar și post mortem asupra adevărului? Nu e așa că inspirația Duhului Sfânt deleagă cu responsabilitatea discernerii case de avocatură precum Miller & Martin PLLC? Ei redactează rapoarte „incontestabile”. Evenimentul care a „zguduit” lumea evanghelică a șocat toți băgătorii de seamă și blogherii care trăiesc exact cum descria apostolul Petru. Da, este riscant ca un nume să devină popular și chiar emblematic. Acum gurițele care aduceau ode și citau autorul, au devenit fântânile scuipătoare.

Așa este, inima noastră este deznădăjduit de rea și înșelătoare. Dar amintind acest adevăr în gura mare și arătând cu degetul spre Ravi indirect dragi colegi afirmați că voi sunteți atât de vigilenți încât nu veți pica. 1 Cor 10:12. Eu deja am cazut saptamâna asta pe scarile de la mansardă. Dacă nu era nevasta mea picam până la parter. Am alunecat pe o treaptă udă. Deci mare atenție dacă nu pici la examenul de curvie poate pici pe scările date cu luciu. Bine că nu am rupt scara că mă durea sufletul exact ca în cazul unei abateri morale (nu de alta dar ieftine nu sunt). Când fluturi cu un principiu din acesta să nu uiți de un aspect – mândria spirituală e singurul păcat care nu poate exista în absența unei performanțe spirituale.

V-ați bucurat, ați jubilat, v-ați etalat faptul că voi sunteți diferiți, cel puțin atenți și mari apărători ai credinței. În public. Atmosfera evanghelică e plină de precipitații. Pute a fariseism.

man pointing at camera

Întotdeauna când un nume devine foarte sonor sufocând rezonanța Numelui lui Dumnezeu, rezultatul nu are cum să fie altul decât cădere. Păstorii pot pica. Păstorii pot muri. Învățătorii pot greși. Din acest motiv și ei trebuiesc păstoriți și nu lăsați să se păstorească singuri. Darea de socoteală este vitală. Facilitarea ei este un element preventiv biblic. Însă acum în locul unei concluzii corecte am auzit afirmații de genul „vedeți din ce motiv nu trebuiesc susținuți lucrătorii? Vedeți din ce motiv nu trebuie angajați păstorii?” Evenimentele recente ne-au arătat că asupra lucrătorilor se poartă un război spiritual crunt. Cel care se străduiește să murdărească numele lucrătorilor nu are nevoie de ajutorul tău. Ceea ce poți face este să lupți alături de credincioși pentru restaurare și recuperare. Adeseori asta înseamnă post și rugăciune, uneori „luarea pulsului”, alteori bani, uneori o masă caldă și evident apartenența într-un trup strâns și bine închegat.

La sfârșit de ianuarie, drumul dintre triumf și autolimitare

Suntem la sfârșitul primei luni a unui nou an provocator. Anul 2020 pentru mine a fost un an cu multe lucruri noi, cu multe provocări, cu multă durere și cu multe rezultate. În anul 2020 pe data de 07 Aprilie, la ora 7 dimineața în salonul 07 de la etajul 17, spitalul AKH din Viena tata a pășit dincolo de moarte. Tușa Lena a plecat și ea după mulți ani de boală. Unchiul Pitu l-a urmat și el nu de mult timp pe tata pentru că oricum nu erau apropiați ca verișorii ci ca frații gemeni. Durere, îngenunchiere dar și mângăiere.

Pandemia ne-a arătat tuturora ce dependenți am devenit de unele aspecte care ne fac vulnerabili dar ne-a arătat și arii de relaționare neexploatate până în acest moment. Viața mea e dominată de o tensiune care rezultă din intersecția unor forțe care devin uneori opuse pe care le amintesc:

  • dorința de a fi un timp singur doar eu cu Dumnezeu,
  • dorința și nevoia de a mă informa, de a citi mai mult, de a aprofunda spre exemplu mai mult Teologia sistematică și istoria bisericii,
  • dorința de a fi un soț și un tată responsabil,
  • dorința de a fi un arhitect conștincios,
  • apoi un pastor responsabil.

Mi-am dat seama că indiferent de validarea mea sau a celor din jurul meu planul și voia lui Dumnezeu trec și prin locul numit limitare și imposibilitate, uneori în muncă, alteori în relaționare și de multe ori în slujirea spirituală.

În luna decembrie am făcut un pas înapoi din calitatea de păstor a uneia dintre bisericile pe care le păstoresc, urmează la momentul potrivit și cea de a doua (la a doua am avut un mandat temporar prestabilit, fiind în alt oraș decât cel în care locuiesc). Nu din iresponsabilitate, ci din cauza faptului că sunt om, limitat, uneori slab, uneori puternic și motivul principal – uneori singur și prea epuizat, apoi având o altă viziune – o biserica vie, prezentă, perseverentă. Doresc să clarific pentru a contrabalansa zvonurile care au început să circule. Nu avem probleme morale, nu avem alte probleme domestice diferite de o familie obișnuită, nu am avut conflicte cu cei din biserică, am avut relații bune însă puternice diferențe de viziune care au generat unele răbufniri. Pur și simplu lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi realizată fără principiile lui Dumnezeu în care lucrătorul face parte dintr-un colectiv de lucrători activi dedicați, și susținuți. Deci eu cred că un păstor 1 – nu merge singur la război și 2 – NU pe cheltuiala lui (1 Cor 9:7), în cele din urmă un pastor sau ”bou” dacă doriți (metafora a folosit-o apostolul Pavel citând porunca din Deuteronom) nu poate treiera hrana cu gura legată (Deut 25:4, 1 Cor 9:9, 1 Tim 5:18). Este adevarat cum considera unul dintre enoriașii mei – păstorul cel bun își dă viața pentru oile sale, iar păstorul de nimic își părăsește oile (Zah 11:17) sau cel plătit fuge când vine lupul (Ioan 10:12).

Ce a înseamnat pastorația mea de 9 ani? O relație activă cu Dumnezeu, multă, multă, multă pregătire – rugăciune, citire și memorare a Cuvântului, exegeză, studiul biblic, mers la seminar, doctorat, zboruri cu avionul, mers cu trenul, taxe școlare, formare de lideri, consiliere, consiliere, iar consiliere până la 2 noaptea, reprezentarea bisericii în bund, multă planificare, tensiune, descurajare, încurajare, iar tensiune, emoție, așteptări înalte, nopți albe, clienți mirați uneori pentru că eram obosit luni la prima oră în biroul meu de arhitectură. Totul cu o perseverență fanatică capabilă să enerveze cea mai calmă soție de păstor. Totul sub formă de slujire nesusținută financiar. Apoi nu ai făcut destul de bine, și puteai să faci mai eficient.

Din ce motiv singur? Pentru că seriozitatea amestecată cu perseverența sunt elemente extrem de rare. „Nu avem nevoie de închinare și nu ar trebui să te mai implici și acolo”. – Așa e dar doresc să facă cineva ce fac eu acolo. „Nu e nevoie musai”. Apoi „nu cred că avem nevoie neapărat de predici dacă ele presupun atâta pregătire iar nouă ne ia mai mult timp decât ai nevoie tu pentru pregătire, timp pe care nu îl avem”. „Nu ne permitem să angajăm un om, facem cât putem”, „nu te putem însoți sau înlocui la întâlnirile de bund pentru că nu le vedem sensul”. E adevărat, voluntariatul își are limitele sale. Din acest motiv lucrul în echipă e sfânt însă „noi ceilalți în situația de față nu ne putem implica, suntem prea prinși cu problemele de zi cu zi și nu ne putem implica mai mult”.

Comunitatea din care am facut parte și pe care am slujit-o a fost și este cea mai frumoasă comunitate din Austria. Totuși această cultura românească de responsabizare și împovărare pe termen lung (aproape 9 ani) a unui singur om voluntar în slujire e una abuzivă. Găsesc totuși circumstanțe atenuante – așa slujesc toți păstori din Austria inclusiv președinții cultelor române de aici. Cu toate acestea modelul este toxic. Apoi legat de pasivitatea celorlalți – puii de vultur vor învăța sau vor da din aripioare doar când sunt în modul acesta lansați în lucrare dacă nu au dorit să facă ceva cu ele înainte. Un păstor are nevoie de pregătire, de timp pentru formarea echipei de coordonare, de consiliere, de participare la diferite întâlniri ale instituției, de participare la evenimente de unde și el își extrage seva și uneori de încurajări, de „ce mai faci, cum ești, cum te simți”. Toate aceste aspecte cer timp, timp pe care din absența principiului susținerii și investiției în oameni, păstorii români din diaspora îl iau din timpul familiei. În modelul mediocru al păstoririi din diaspora facem totul ”după posibilități” și ”cum dă Domnul”. Nu doar biserica față de slujitorii ei are această meteahnă. De altfel un pastor din România musafir când vine în bisericile din diaspora este într-un fel onorat. Asta înseamnă că de cei din afară de obicei ai mai multă grijă decât de cei din casa ta. Oare nu suntem mai răi ca și păgânii?

1 Timotei 5:4

În apărarea medicilor

man sitting on grey sofa

Am citit astăzi câteva reacții la adresa medicilor care au demisionat în România. Includ aici toate cadrele medicale aflate în această situație. Am fost profund mișcat de cazul acelei asistente umilită de vecinii ei, de altfel oamenii care ar fi trebuit să reprezinte o resursă importantă de suport emoțional.

Și eu lucrez într-o profesie liberală. Și eu am studiat 6 ani de facultate, apoi master, doctorat, etc. Cred că pot înțelege o parte a frustrării medicilor.

Pentru că sunt creștin concepția mea despre lume și viață este ghidată și influențată de Scriptură. Unul dintre autorii Noului Testament a fost doctorul Luca (gr. Λουκάς). O primă apreciere și considerare față de cei din această profesie, și nu numai.

În concepția comunistă noțiunea de egalitate este de fapt un concept abuziv. Faptul că toți suntem egali înaintea lui Dumnezeu ca și valoare (conceptul creștin) nu înseamnă că – toți avem aceleași privilegii sociale (conceptul comunist). Pe scurt vocația și profesia de medic presupune 6 ani cel puțin în învățământ superior – unul foarte greu, pretențios. Apoi sunt examene și ani de practică pentru drepturi profesionale. O astfel de profesie trebuie onorată corespunzător.

Concepția biblică despre onorarea muncii o poți vedea enunțată în multe locuri. Pornim de la conceptele din Matei 10:10, Luca 10:7, 1 Timotei 5:18, și sunt multe alte referințe. În România toți profesioniștii cum sunt arhitecții, medicii, profesorii, pastorii, etc. interacționează cu un popor care nu are înrădăcinată valoarea onorării muncii. Am crezut că această valoare a fost distrusă de regimul comunist. Dar citind câteva referiri istorice am descoperit ceva șocant. E unul din elementele care am putea spune că face parte din ethosul nostru național.

Ce doresc să subliniez – ani de zile de lipsă de respect față de profesioniștii țării la nivel național. Medici duși cu dubele DNA-ului, mulți prin procese de Malpraxis – unii pe bună dreptate cum sunt rechinii bătrâni, dar majoritatea doar din cruzimea și răutatea genetică românească. La toate acestea un salar foarte mic. E adevărat acuma e mai mare, dar nu de mult e situația aceasta. Aici au contribuit și preoții și pastorii. Cei care am fi trebuit să corectăm erorile. Eu mă consider din generația tânără. Sunt frustrat. Moștenim o gândire formată de bătrânii noștri în mod greșit – o gândire a abuzului. O națiune zgârcită cu proprii ei medici și profesioniști.

Medicii ca și noi sunt oameni, dar mult mai obosiți. Ei au dreptul ca uneori să demsioneze. Au dreptul la odihnă. E o muncă care necesită pregătire superioară, atenție deosebită. Pe lângă toate acestea jurământul lui Hipcrate nu exclude dreptul la odihnă. În timp ce majoritatea dintre voi vă odihniți fizic acum, majoritatea dintre ei nu au acest privilegiu. Mai adaug impozitarea veniturilor lor. Ar trebui ca și în exemplul IT-iștilor să fie o muncă fără impozitarea salariului și ar mai trebui introduse și alte beneficii profesionale.

Pe lângă încercarea pe care o avem în familie acum cu tatăl meu internat în spital am avut harul să cunosc doi dintre cei mai apreciați medici din Austria. Chiar am vazut cum arată mai multe zile de lucru a lor. Înainte de asta eram foarte frustrat că nu mi-am ales profesia de medic. Am crezut că doar arhiecții și pastorii în loc de mulțumesc pentru efort și slujire primesc de multe ori întrebări de genul – „nu puteți și asta?”. Nu mai vorbesc de onorarea muncii în bani care cel puțin pentru preoții evanghelici și pastori în mod nedrept e exclusă, iar la arhitecți reproșuri că „cerem prea mulți bani pe hârtie și desene”. Deci revin la cei doi cu premii, brevete aprecieri internaționale: 16 ore de lucru pe zi cu oameni, frustrați de durere și chiar iritați. Unii dintre ei vociferând, ce e drept nu ca în România. E normal ca un astfel de om să beneficieze de un alt salar, mult mai mare, și evident timp de odihnă.

Drag popor român după ani de zile în care medicii au avut salarii mici, fără oportunități de dezvoltare personală, adică tu poporule nu ți-ai onorat cei mai importanți oameni pentru situații de criză, cu ce drept și din ce motiv ai pretenția ca un medic să fie acum pe baricade? Te rog să ceri ajutor de la cei care au beneficiat și beneficiază de pensii speciale. Această națiune română e și națiunea în care mulți oameni nu au lucrat în viața lor, dar au pretenția să beneficieze de o pensie, diminuând capacitatea statului de a plăti pensia celor care cu multe sacrificii – uneori chiar familia, au contribuit prin munca lor și contribuțiile la casa de pensii în acest sistem. Mulți nu mă veți înțelege. E normal – e o barieră genetică și culturală care trebuie depășită. Și eu cândva în parte am gândit la fel.

Dragi medici meritați un viitor mai bun. Meritați și un popor mai bun. Mai jos va dau un exemplu – Austria e o țară care respectă efortul, învățătura voastră. Cu câteva excepții, majoritatea oamenilor din poporul român vă va disprețui mereu. Va avea doar așteptări iar când voi întindeți mâna să primiți ceva de la oameni, veți regreta apoi toată viața. Eu am făcut acest pas de a pleca într-un loc în care sunt respectat și onorat – ce e drept nu ca un austriac dar nici ca român în România. Deci acest pas nu îl regret. Ca arhitect în România am acumulat multă frustrare. E valabil și pentru alte profesii. În general oamenii care fac o muncă calitativă nu sunt apreciați și nici onorați în România. Oriunde ați fi, ma rog ca Medicul Suprem să vă păzească, să vă întărească. Port o deosebită prețuire pentru voi. Îmi doresc și ca poporul român să se schimbe dar istoria ne dovedește că suntem consecvenți în răutate.

daca poti sa ajungi slobod, foloseste-te. 1 Cor 7:21 – aici ai o variantă https://www.aerztekammer.at/international

Aroganță și teologie reformată

Uneori aroganța si convingerea de autosuficiența si deplina certitudine ne pot transforma și defocaliza în unelte ale răului. Miguel Servet cel care a descoperit circulația pulmonara avea propria lui convingere despre Trinitate, in limitele intelegerii proprii. Faptul că a fost onest, cinstit în fața părintelui teologiei sistematice dar și a arogantei evanghelice i-a fost fatal (asa se autonumea). Acesta din urma, la rândul său are și contribuții sclipitoare în doctrină, dar mâinile lui sunt pătate de sângele „vrăjitoarelor arse pe rug”, în mare parte cercetatoare în chimie și medicină. Anul 1545 a fost un an negru la Geneva… Să învățăm să privim chiar și în chipul „ereticilor” reflexia chipului lui Dumnezeu, oameni pentru care Dumnezeu ar fi pronunțat un alt verdict, însă Voia permisivă a Lui permite limitat lucruri care nu au în esență Valorile Lui, și acest aspect cu un scop măreț care ne depășește puterea de înțelegere. Observ în unii lucrători tineri dar și seniori aceași aroganță, limitată spre deosebire de acele vremuri de cadrul juridic. Mulțumim Domnului pentru această limitare, altfel am avea ruguri aprinse nu pentru Domnu că Domnu nu astfel de jertfe dorește, ci pentru „elucidarea adevărului teologic”. Să ne calmăm, și să căutăm pacea și sfințirea (Evrei 12:14).

Bibliografie:

Balserak, Jon. John Calvin As Sixteenth-Century Prophet. 2014.

Trei motive să refuzi lucrul pentru regnul mistreților

Pentru un arhitect prestarea serviciilor de proiectare și consultanță pentru specia mai sus amintită se transformă de cele mai multe ori în consum psihic, conflict și pierderi de resurse prețioase. Poate că vei spune că riscul poate aduce căștig sau faptul că fiecare persoană merită o șansă. Așa este, dar când mergi pe un drum pe care pericolele sunt semnalizate, continuarea pe acel drum determină asumarea evenimentelor ce decurg după.

Cum descoperi că o persoană face parte din categoria mai sus amintită, nu este un proces greoi. O întrebare care se impune este ce să fac ca eu sa nu fiu în categoria aceasta? Radu Paraschivescu a făcut o lucrare aș spune introductivă în peisajul oferit de regnul ca atare. În cele mai multe cazuri nu ai nevoie de o cercetare amănunțită. Exemplarul în sine se manifestă așa de la bun început.

wild boar on swallow waters

Ultima mea ispravă de genul ăsta a determinat un aspect pozitiv. Vindecarea totală de tentația de a mai face proiecte pentru această categorie. Am reținut trei motive  pentru autodeterminarea mea în viitor în această direcție:

  1. Munca ta nu este apreciată. Omul lipsit de scrupule va considera cu regularitate că el îți face un favor venind la tine. Concepția aceasta s-a accentuat în ultima decadă datorită crizei economice care a generat o lupta pe piața arhitecților de cele mai multe ori pentru supraviețuire. Oricare ar fi originea ei, concepția este larg răspândită în mentalul beneficiarilor. Cu cât mai puțin bun simț, cu atât mai mult comportament ca atare. Vei auzi după că datorită ție beneficiarul este în mari încurcături și i-ai cauzat pierderi și pagube deși casa este apreciată, nu prezintă defecte, însă tu nu te-ai mișcat instant. Interesantă sau nu coincidența, dar genul astă de comportament este foarte întâlnit în rândul conaționalilor și a celor din zona estică. Deci fi atent – un prim semn este respectul și modul de apreciere.
  2. Resursele tale vor fi consumate. Când vorbesc despre resurse, mă refer la toate resursele de care dispui, cea mai importantă și costisitoare fiind timpul tău. Resursele fizice care de asemenea sunt limitate – mă refer la mecanismul nostru biologic. Apoi pierzi bani. Dacă observi că relația de afacere cu acel client seamănă cu o gaură neagră, ai al doilea simptom. Convorbiri telefonice lungi, modificări peste modificări care nu se doresc sa fi plătite peste prețul negociat inițial… Deci mare atenție!
  3. Entuziasmul tău va fi deteriorat. Ești o ființă fizică și spirituală. Fiecare persoană obositoare și dificilă reduce semnificativ nivelul de entuziasm. Creativitatea ta va fi afectată, scepticismul tău va fi amplificat.

Refuză așadar un client zgârcit și dificil. Vei realiza lucruri mai bune dacă ești mai odihnit și vei susține astfel un sistem bazat pe respect reciproc. Cine acceptă un astfel de client acceptă și dobânda și bonusurile care vin incluse cu o astfel de afacere. Între timp tu citește o carte bună, roagă-te, iubește, aleargă, mănâncă și muncește. Vei fi mai fericit.

Săptămâna trecută un potențial client m-a sunat spre seară. Am dorit să fiu cât mai scurt cu putință în convorbirea telefonică (sfat pe care vi-l dau – fără discuții lungi telefonice). Îi spun omului că doresc să facem o programare în birou, dar el nu se oprea „stați să va spun dispri și îi vuorba”, ok, dar trebuie să ne vedem la birou și să povestim acolo în cadrul unei consultanțe. El din contră nu m-a băgat în seamă ci vorbea peste mine despre ceea ce dorește să facă. A fost la un alt arhitect și realizase un plan dar se pare că soluția nu îl mulțumea. În fine, după 20 de minute l-am întrerupt și i-am spus că mă gândesc, îi fac o ofertă și redactez un model de contract. Omul nostru se oprește brusc buimăcit:

  • „nu înțielieg! Da o dată am plăctitu buanii pi planu ăsta la altu. Mai triebe șî pi dumniata să tie plăctiesc?”
  • Desigur, e o profesie liberală, tot ceea ce fac în această profesie ca și prestare de servicii, presupune un onorariu.
  • „așa nu-mi trăbă, șciu cari mă puatie riezolva. Siervus”.

Am scăpat repede și ieftin.

Să nu dați câinilor lucrurile sfinte și să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce in picioare și să se întoarcă să vă rupă. (Mat.7:6)

Un gând la sfârșit de an și trei obiective pentru un an mai liniștit…

În luna decembrie majoritatea liber-profesioniștilor fac o evaluare a evoluției anului care a trecut, încercând să clarifice și mai bine câteva obiective pentru anul care urmează. Sunt câteva concluzii pe care și eu le-am desprins din experiența anului 2017.

Anul 2017 a fost un an în care spiritual am învățat câteva lucruri noi. În primul rând am înțeles și mai bine faptul că evenimentele care se întâmplă în jurul meu îmi comunică, confirmă și alte dăți îmi descoperă atributele lui Dumnezeu pe care le pot identifica. Da, sunt un fanatic, dar nu mă agăț de o cârjă pentru supraviețuire ci am încercat în urmă cu mai mulți ani să îl văd pe Dumnezeu din unghiul pragmaticului și scepticului. Nu este rău să fi sceptic în prima instanță atât timp cât nu ești blocat la nivelul plafonului limitativ al gândirii care nu îți va permite să percepi mai mult. Ateismul pentru mine este un exemplu de perspectivă limitativă, blocată. Lecturând și studiind Biblia nu ca și o colecție de basme sau un concept mitologic, încercând să descopăr caracterul acestui citat și descris Dumnezeu al iudeilor și al creștinilor, în viața mea am descoperit că El este prezent în istorie cu același tip de semnătură. Percepția omului contemporan însă ar trebui să fie mai articulată, pentru că față de primii creștini, beneficiem astăzi de cea mai vastă literatură și exegeză a Scripturii, element lipsă ca și acces universal în primul secol după Hristos.

Am constatat din nou că Dumnezeu a pregătit evenimentele din viața mea, că există posibilitatea alegerii inspirate sau neinspirate, că timpul nostru este cea mai prețioasă resursă pe care o avem, vânată de toți prădătorii liniștii noastre interioare, resursă care se scurge și poate fi investit în ceva esențial sau poate fi pierdut.

Anul 2017 a fost pentru mine un an al contrastelor: pe de-o parte cel mai bun an profesional cu foarte multe proiecte provocatoare ca și grad de dificultate dar și ca reușite estetice, cu obținerea calității de inginer pe lângă cea de arhitect, de altă parte un an plin de stres și agitație. Stresul și agitația sunt urmări ale unor alegeri neinspirate fie în anul 2017 fie în anii trecuți, alegerile mele greșite având un caracter comun: propria mea indisponibilitate de a mă încrede total în Dumnezeu și înțelegerea greșită a propriei mele responsabilități pentru gestionarea resurselor.

Vreau să vă împărtășesc câteva obiective profesionale ca arhitect pentru anul 2018. Cele spirituale le voi împărtăși la biserică.

  1. Autolimitarea timpului de lucru. Nu mă refer la creșterea productivității, personal cred că am progresat în anul 2017 foarte mult la aspectul productivității, ci mă refer la limitarea timpului petrecut în activitatea profesională. În urmă cu câțiva ani am auzit despre conceptul acesta și l-am ignorat conștient. L-am considerat ironic, nerealist și lipsit de argumentare. Mă gândeam la faptul că acest concept ignoră categoria de oameni care se luptă cu supraviețuirea. „Limitarea orelor de lucru nu este o ofertă aplicabilă tuturor, nu toți au acest har” – îmi spuneam eu. Am ajuns să constat și eu la rândul meu că prețul plătit este mult mai mare. Chiar dacă ești cu toate taxele plătite la zi, nu datorezi nimănui nimic, stresul determină o lipsă de valoare a calității vieții. Limitarea orelor de lucru crește valoarea acelor maxim 9 ore de lucru pe zi. Da, acesta este primul obiectiv profesional pentru anul 2018.

2. Refuzul de a lucra cu oameni zgârciți și grăbiți. Ai spune în primă fază că cele două atribute sunt universale pentru toți clienții. Vă asigur că nu este așa. Ele sunt caracteristicile oamenilor care sunt într-un stres continuu, iar dacă îți faci de lucru cu astfel de oameni vei fi și tu stresat. Nu există proiecte fără termene limită, dar oamenii de care vorbesc aici sunt oameni care pun presiuni extraordinare asupra termenelor de predare stabilite de ei în mod nerealist. Sunt câteva caracteristici ale acestor persoane pe care le amintesc în scopul ca să le recunoașteți mai bine:

  • Sunt persoane care nu au un scop bine-definit și sunt de cele mai multe cazuri de persoane conflictuale. De obicei sunt beneficiarii care au mai fost și pe la alți profesioniști nereușind să dezvolte un parteneriat de durată (de obicei nu au fost buni platnici) și în final încearcă să te exploateze și pe tine.
  • Sunt persoane care își fixează obiective nerealiste de finalizare a lucrărilor, estimări nerealiste a valorilor de investiție ignorând cu desăvârșire pașii pe care în mod legal un proiect trebuie să îi includă. De obicei sunt cei care se apucă de construit înainte de a fi eliberată autorizația de construire.
  • De multe ori sunt cei care au probleme cu legea. Aceștia sunt oamenii care nu respectă în etapa de execuție prescripțiile proiectului de arhitectură.
  • Sunt cei care nu doresc să te plătească integral pentru munca pe care o prestezi. Stresul pe care l-am avut în anul 2017 s-a datorat de multe ori procedurilor de recuperare a creanțelor pe care acest tip de beneficiari le-au generat.

În anul 2017 am experimentat lucrul cu ambele categorii de beneficiari. Eliminarea beneficiarilor problematici rău-platnici și nerealiști are consecințe benefice asupra productivității și asupra dezvoltării afacerii. Un beneficiar serios parolist care este bine orientat pe scop și obiectiv va fi o experiență motivatoare și în același timp va reprezenta cu siguranță o experiență și un proiect reprezentativ pentru portofoliul dumneavoastră.

3. Asocierea cu colaboratori profesioniști, comunicativi, creativi și conștiincioși. Cea mai mare parte a pierderilor interne se datorează lipsei de profesionalism.

  • Am realizat recent un proiect de bloc și am fost contactat de constructorul care realizează balustradele de la casa scării. Acesta mi-a cerut foarte multe detalii care depășeau sfera domeniului proiectului de arhitectură – spre exemplu – un calcul al lungimilor de mână curentă și platbandă metalică, tipuri de suduri folosite, adâncimi de prindere pentru ancorele chimice, date cu privire la procedeele tehnice de obținere a diametrelor prescrise de cotituri – aspecte ce țin de discipline tehnologice de producție mecanică. Toate aceste aspecte eu ca și arhitect și inginer în același timp, le pot oferi fără probleme, dar când există specialiști care trebuie să le realizeze și nu au nici experiență și nici cunoștințe tehnice de obicei aceste situații se răsfrâng asupra arhitectului iar beneficiarii de obicei nu sunt dispuși să plătească consultanța tehnică. Astfel colaboratorii interdisciplinari pe care îi avem trebuie să fie profesioniști.
  • Un alt aspect ce ține de colaborare este și cel al subcontractanților sau a angajaților. Un tehnician angajat sau un desenator tehnic subcontractant care nu realizează proiectul conform standardelor de calitate determină pierderi de timp și în același timp determină mărirea costului de producție.

Anul acesta am avut plăcerea să lucrez și cu arhitecți și ingineri colaboratori profesioniști. Relația profesională cu astfel de oameni aduce satisfacții și subliniază frumusețea lucrului în echipă.

Aceste trei obiective mi le-am fixat în aplicarea modului de lucru în anul 2018. Cred că ele reprezintă un punct de plecare pentru a gestiona mai bine resursele pe care noi le avem de gestionat în această viață limitată. Însă nimic nu este posibil fără intervenția și suveranitatea lui Dumnezeu – Marele Arhitect, poreclit în mod nedrept ca „voia sorții” sau „mâna destinului”. Să ne facem planuri inspirate și să fim perseverenți în ele.

Dar cel ales la suflet face planuri alese si staruie in planurile lui alese. (Isa.32:8)

 

O viață de vis…

woman standing outdoor surrounded by bobbles during daytime

„Numele meu este Suzanna si sunt o actualmente o femeie divorțată. Povestea mea incepe intr-o familie cu mai multi frați, un tata autoritar, o mamă pe care am considerat-o toata viața mea incapabilă și trăind în umbra tatălui meu. Am mers de mică la biserică, o biserică nondenominațională unde tatăl meu a fost unul dintre prezbiterii bisericii. Părinții mei au fost scoțieini de a doua generație care locuiau acum în Texas. M-am căsătorit cu Barry, un bărbat care a fost un tânăr foarte chipes. Impreuna am avut o fetita. Am locuit in mai multe locuri si in cele din urma ne-am stabilit intr-o chirie in Williamsburh, Franklin, Tenessy TN 37064 USA. Barry a fost un bărbat credincios, un metodist aș spune fundamentalist. Părinții lui proveneau dintr-o biserică foarte tradițională baptistă din ramura First Baptist Church. De fiecare dată când mama lui trecea pe la noi nu ezita să-l tragă pe Barry de-o parte și să-i atribuie fie mici mustrări fie indicații preventive.

Barry a fost un contabil care avea propriul său birou. A fost un om destul de onest și cinstit, respectat de comunitatea în care trăiam. Nu l-am considerat niciodată un bun negustor. Adeseori făcea contracte păguboase acceptând să facă servicii de contabilitate și consiliere fiscală pentru persoane care uitau să îl mai plătească. Cea mai mare parte din muncă o făcea acasă în una din camere cu fica noastră fie în poală cand era mică fie în timp ce vorbea cu ea. În anul 2006 a venit criza iar afacerea lui Barry a început să nu mai fie rentabilă. Nu am încetat să îl tachinez și să îl mustru. Îl consideram vinovat pentru tot răul care ni se întâmpla. Am avut mai multe tentative de a-mi găsi un loc de muncă însă ele au eșuat. Împreună frecventam biserica Church, Franklin, Williamson County, Tennessee 37069, United States, unde Berry era foarte activ și responsabil cu partea financiară a bisericii. Unul dintre grupurile de casă se ținea la noi. Adeseori eram vizitați de familia Simmons care locuiau în Brendwood – o localitate între comitatul nostru și Nashville. Cei doi bătrânei erau foarte cumsecade, amabili și fericiți. El era păstorul pensionat al bisericii noastre iar acum se ocupa de o lucrare cu seniorii. Ne invitau adesea pe la ei. De fiecare dată când veneau aduceau cadouri pentru fica noastră. Mă enervau hainele cumpărate de ei și pantofii pentru Karin – fetița noastră, pe care le consideram demodate. Cu toate acestea, Karin le purta cu bucurie iar pentru noi au fost un real ajutor pentru că oricum ne descurcam greu cu banii. Berry însă în prezența acestor bătrâni vorbăreți se simțea în raiul lui Dumnezeu. Plângea efectiv de bucurie în prezența acestor bătrânei zâmbitori și cumsecade, dar extrem de enervanți pentru mine. Odată, discret cerându-și iertare ca s-ar putea să mă supere, doamna Simmons mi-a sugerat să port la biserică fuste care să acopere măcar genunchii. Nu am iertat-o niciodată. M-am supărat așa de tare încât i-am spus lui Berry că nu mai îmi doresc să îi văd în casa mea. Nu a fost nevoie ca Berry să le spună nimic pentru că în anul 2008 bătrânul a murit și la un an după a murit și ea. La fiecare plecare în oraș Berry se ruga și ne solicita să o facem și noi. Fiecare masă începea cu o rugăciune. Aceste lucruri mă enervau pentru că mă făceau să îmi amintesc de părinții mei. Pentru Berry însă nu era un simplu ritual, era  convingerea unei virtuți practicate. În timpul crizei Barry și-a găsit un loc nou de muncă, însă acolo a fost suprasolicitat. Ar fi fost oportunuitatea să lucreze la o tipografie creștină însă eu nu am fost de-acord datorită salariului mic care ne-ar fi ajuns doar pentru ca să supraviețuim. După mai multe discuții pe tema financiară,  l-am rugat pe Barry să se retragă din orice formă de slujire din biserică pentru a putea fi mai productiv financiar. Nu am mai fost de-acord ca în casa noastră să se organizeze întâlnirile de grup mic. Fiecare întâlnire era urmată de criticile și remarcile mele. Barry se încăpățânase  și a devenit mai abătut. Nu dorea lucrul acesta însă după mai multe discuții aprinse m-am hotărât să fac un gest convingător și am recurs la violență. L-am lovit de mai multe ori peste față. A fost pasul care a fost convingător pentru el.

La prima întâlnire din sfatul conducerii bisericii Barry și-a anunțat demisia, mulțumind oamenilor pentru tot spirijinul și implicarea lor. Pentru Berry aceasta cred ca a fost cea mai neagră zi din viața lui. A tăcut toată ziua, a mâncat puțin. La scurt timp după acest pas, a fost concediat și de la servici deoarece compania s-a închis. Inițial nu am înțeles motivul concedierii sale și l-am certat spunându-i că dacă ar fi fost mai activ și odihnit la lucru și mai puțin implicat în biserică lucrurile ar fi mers altfel. Berry a petrecut trei luni mai intens cu Karin care avea 10 ani. Am început să ne vizităm neamurile. Frustrarea mea a început să crească. Berry a reînceput să lucreze de-acasă însă starea lui de sănătate s-a schimbat. Nu încetam să îl mustru și să îi spun cât sunt de nefericită lângă el. Îl disprețuiam, disprețuiam tot ce făcea. Îl rugam pe Dumnezeu să îl ia din viața mea și să îmi dea posibilitatea să îmi aleg eu un alt bărbat. În tot acest timp Berry se ruga pentru mine și pentru familie. Postea de multe ori, de cele mai multe ori nu știam pentru că atunci când aflam că o face îl certam. Disprețuiam până și clipirea lui.

Pe atunci credeam că am nevoi neîmplinite. Ultima dată când mi-a adus flori, l-am certat și le-am aruncat la gunoi în fața lui. Fiecare seară pentru Berry era o seară neagră. Cearta nu lipsea din casa noastră. Oricât de mult încerca să mă tempereze, nu reușea și lucrul acesta mă înfuria și mai tare. Berry îmi spunea să am răbdare că Dumnezeu va avea grijă de noi și că fericirea nu e legată de aspectul material sau fizic. Mă asigura că va face tot ce ține de el ca să avem un trai decent. Era un metodist fanatic, pentru el suferința era un moment de cumpănă dar nu își pierdea speranța. Modelul lui era Wesley, personaj care pentru mine era un personaj unicat cu o misiune speciala de la Dumnezeu si în nici un caz un model demn de urmat. În dimineața zilei de 11 Septembrie 2011, o zi oricum de doliu național în SUA inima lui Berry s-a oprit pentru totdeauna. Karin a suferit cel mai tare. În sinea mea moartea lui Barry a fost pe moment ca o eliberare. Înainte să moară Berry mi-a făcut de cunoscut că a administrat un cont pentru Karin în care a făcut economi pentru școala și viitorul ei. Nu era un lucru neobișnuit, aici foarte mulți oameni făceau acest lucru. La un an după înmormântare lucrurile au devenit complicate pentru mine.

Timp de un an familia lui Berry m-a susținut și m-au ajutat financiar și din toate punctele de vedere. Eu însă am dorit să mă depărtez de ei și le-am interzis să mă mai viziteze. Le-am interzis chiar să își mai viziteze nepoata. L-am întâlnit pe Frank într-o seară cânt am decis să mă opresc într-un bar din Nashville. Frank era un bărbat frumos, care semăna cu Chuck Norris și avea un aer de golan ce mi-a plăcut foarte mult. Am început să ies cu acest bărbat și am ajuns să mă culc cu el. M-am îndrăgostit de el și doream să ne căsătorim. El însă nu a dorit acest lucru, dar după mai multe insistențe ne-am căsătorit fără o cununie extinsă ci într-o biserică catolică, fără familie și fără neamuri. Ne-am mutat în casa unde locuia el în North Nashville. Frank nu era deloc un credincios. Aveam să descopăr mai multe lucruri urâte din viața și trecutul lui. Începea să îmi fie dor de rugăciunea de la masă. În locul ei fiecare masă începea cu fraza What a hell is that? Karin însă se ruga în gând. Ceva din Barry a rămas în sufletul ei. Din cauza asta am început să am resentimente și față de Karin. De câteva ori am întrebat-o „nu te ia și pe tine Tatăl Ceresc?”

Am început să lucrez, pentru că Frank nu lucra. Nu îi plăcea deloc să lucreze. În ziua de 12 martie 2014 a fost cea mai tristă zi din viața mea. Eram plecată la lucru. Karin avea gripă și nu a mers la școală și a rămas cu Frank acasă. La un moment dat în acest interval de timp, Frank a intrat în sevraj după o supradoză de cocaină și a rămas inconștient pe terasa din spatele casei. A uitat tigaia cu uleiul pregătit pentru cartofi pe plită. Uleiul s-a aprins și cabineții din bucătărie au luat foc. Focul s-a extins cu repeziciune până la tavan și camera de deasupra bucătăriei unde dormea Karin a luat foc. Casele la noi sunt realizate și construite din lemn. Câțiva vecini care au văzut fumul au alertat pompierii și au venit în ajutor. Karin a fost scoasă de pompieri și dusă la spitalul Nashville General Hospital care era mai aproape de casa lui Frank. Karin a avut arsuri de gradul IV pe 90 la sută din suprafața corpului. Când și-a revenit din comă cu dureri puternice Karin m-a privit în ochi și mi-a spus: îmi este dor de tata. După trei zile de chin Karin a murit. La înmormântarea ei au venit bunicii, prietenii, ziariști reporteri și majoritatea oamenilor de la  biserica metodistă Church, Franklin, Williamson County. Părinții mei mi-au trimis doar o felicitare și m-au sunat exprimând regretul că nu au putut veni.

Frank a fost dus într-o clinică de detoxificare. După ce a ieșit de acolo viața noastră a continuat un timp fără evenimente. Lucram în curățenie în casa unor oameni foarte bogați. Femeia aceea avea tot ce îți puteai imagina că trebuie să reprezinte o viață de lux. Avea totuși o meteahnă – era depresivă. Copii ei au murit cu doi ani în urmă. Într-un ziar local a scris că s-au sinucis, iar tot acolo scria că și ea a încercat să facă asta de câteva ori după. Am început atunci să înțeleg ceva ce nu mi-am putut imagina înainte.

 Într-o zi când am venit mai repede acasă în camera noastră sub pătură Frank era cu o femeie, nu o cunosc. Ambii erau în sevraj sub în patul nostru. Așa au decurs următoarele câteva luni până când într-o zi când am venit acasă mi-am găsit lucrurile împachetate frumos și puse în cutii iar peste cutiile de carton o încheiere judecătorească prin care se anunța data judecării divorțului nostru inițiat de Frank.

Mi-am adus aminte că i-am cerut lui Dumnezeu să îl ia pe Berry din viața mea. Acum știu că Dumnezeu nu a răspuns acelei rugăciuni. Eu am respins viața adevărată. Cea mai bună viața pe care o poți avea. Când familia Simmons ne vizitau și se rugau cu noi aducând mereu un coș plin de cornulețe cu unt -preferatele lui Barry, când ziua începea cu rugăciune și masa cu închinare. Când Barry fără să fie vinovat venea și își asuma toată situația, când Karin și cu Barry cântau și se jucau prin casă. Când oamenii de la biserică veneau la noi în casă și cerul era printre noi.

Mă numesc Suzanna, sunt o femeie divorțată care am locuit odată într-o chirie în Williamsburh, pe strada Franklin, Tenessy TN 37064 USA.  Acolo am trăit o bucată minunată din viața mea.”