Pentru arhitecți – trei experiențe triste

În ultimi ani am realizat multe proiecte de arhitectura. Doar în ultimi 3 ani am avut 200 de proiecte aprobate și cele mai multe deja construite. Am observat ce e drept într-un procent mai redus aceeași meteahnă ca și în slujirea pastorală. Lipsa aprecierii efortului și a muncii depuse la o minoritate ce e drept. Slavă Domnului procentul de nemulțumiți e unul foarte mic însă destul pentru a sădi un lăstar de amărăciune.

Primăvara 2020 – o familie tânără, modestă, săracă avea nevoie de o extindere și mansardare a unei case vechi. Am realizat o reducere semnificativă din preț pentru că am empatizat cu situația respectivă. Mi-am dat silința atât eu cât și soția mea care lucrează cot la cot cu mine să facem tot ce ține de noi. Au fost mule corecturi. În cele din urmă când oamenii au fost mulțumiți am predat proiectul în primărie. Primăria ca de obicei cere diverse schimbări sau adaptări tehnice, pe care le-am realizat. Familia a retras proiectul pentru că s-au hotărât să demoleze casa care urma să fie ridicată și să facă una nouă. Evident în acest caz proiectul trebuia plătit din nou fiind vorba de altă casă. Nemulțumiți că nu prestez gratuit aceste modificări, clienții au plecat la un alt proiectant. Recent pe un post de Facebook aflu că aș fi greșit măsurătoarea terenului, alături de alte aspecte din conținutul contractului protejate de lege de altfel. O minciună. Evident nu prestăm planuri topografice și nu măsurăm terenul decât pentru schițe proprii. În toate cazurile folosim formatele electronice puse la dispoziție de clienți, realizate de topografi autorizați. Asta în loc de mulțumesc…

Am mai făcut un proiect în anul 2019, proiect pentru clădire de birouri în orașul Wiener Neustadt la care beneficiarul a refuzat să achite ultimele tranșe motivând inițial că e în incapacitate de plată. Inițial mi-a cerut să continui lucrările asigurându-mă că va plăti, dar are nevoie de amânare. Povestea s-a extins 9 luni. Noi am ajuns la final cu partea de arhitectură dar nimic, nici un ban… Am primit o scrisoare de la un avocat care scria ceva în numele lui și care îmi solicita returnarea avansului pe motiv că rampa de acces în garaj ar fi greșită. După ce am motivat și am trimis modelul real al proiectului pe care beneficiarul îl avea de mult, nici avocatul nu a mai răspuns la solicitările noastre, pur și simplu pauză. Singura modalitate de recuperare a banilor, ar fi în justiție. A trebuit să temperăm firma de avocatură care ne reprezintă în astfel de cazuri pentru că era „un frate”. „Mă daț în judicată dacă nu vă plăctiesc? Șâ cu șie mâni li daț șina la omini în bisăricâ după?” Evident era tot ”un frate în Domnul”. Am aflat recent că „l-aș fi țepuit” că nu a primit proiectul deși el primise proiectul tipărit, ștampilat, apoi și formatul electronic cu specificația că nu îl poate folosi în nici un scop fără aprobarea mea și fără achitarea soldurilor restante… Și din nou: Sa nu dati cainilor lucrurile sfinte si sa nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare si sa se intoarca sa va rupa. Matei 7:6

O ultimă poveste – Decembrie 2020. O casă nouă. Propuneri multiple. În cele din urmă ajungem la final. „Suntem mulțumiți, apreciem efortul”. Toată relația de afacere până aici a fost purtată doar cu el. Apare și ea. „Nu suntiem mulțămiți diloc. Prie mulț bani pi niștie schiții. Noi munșim din grieu, pi când dumniavoastrâ luaț banii așa pi dijiaba, pi schitze șâ planuri. Spier că după șie vă încasaț banii nuoștrii să dormiț liniștit”!

Atât.

Acum în timp de pandemie lucrul cu oamenii este diferit. Majoritatea oamenilor nu mai au răbdare, speranță, de multe ori sunt absurzi. Telefonul sună, nivelul de stres e extrem de ridicat. Taxe, impozite, declarații, sunat în primărie, funcționarii publici și nu numai care nu sunt responsabili de nimic, carantină, iar carantină, COVID…. Cu toate acestea meseria noastră inclusă în slujirea înaintea lui Dumnezeu descoperă zi de zi noi oportunități de comunicare, noi limite neexplorate ale răbdări și din păcate chiar și ale furiei și a dezamăgirilor. Există însă un drum mai bun, există și balsamul vindecător pe care Marele Arhitect al universului îl toarnă în inimile celor ce îl caută.

La sfârșit de ianuarie, drumul dintre triumf și autolimitare

Suntem la sfârșitul primei luni a unui nou an provocator. Anul 2020 pentru mine a fost un an cu multe lucruri noi, cu multe provocări, cu multă durere și cu multe rezultate. În anul 2020 pe data de 07 Aprilie, la ora 7 dimineața în salonul 07 de la etajul 17, spitalul AKH din Viena tata a pășit dincolo de moarte. Tușa Lena a plecat și ea după mulți ani de boală. Unchiul Pitu l-a urmat și el nu de mult timp pe tata pentru că oricum nu erau apropiați ca verișorii ci ca frații gemeni. Durere, îngenunchiere dar și mângăiere.

Pandemia ne-a arătat tuturora ce dependenți am devenit de unele aspecte care ne fac vulnerabili dar ne-a arătat și arii de relaționare neexploatate până în acest moment. Viața mea e dominată de o tensiune care rezultă din intersecția unor forțe care devin uneori opuse pe care le amintesc:

  • dorința de a fi un timp singur doar eu cu Dumnezeu,
  • dorința și nevoia de a mă informa, de a citi mai mult, de a aprofunda spre exemplu mai mult Teologia sistematică și istoria bisericii,
  • dorința de a fi un soț și un tată responsabil,
  • dorința de a fi un arhitect conștincios,
  • apoi un pastor responsabil.

Mi-am dat seama că indiferent de validarea mea sau a celor din jurul meu planul și voia lui Dumnezeu trec și prin locul numit limitare și imposibilitate, uneori în muncă, alteori în relaționare și de multe ori în slujirea spirituală.

În luna decembrie am făcut un pas înapoi din calitatea de păstor a uneia dintre bisericile pe care le păstoresc, urmează la momentul potrivit și cea de a doua (la a doua am avut un mandat temporar prestabilit, fiind în alt oraș decât cel în care locuiesc). Nu din iresponsabilitate, ci din cauza faptului că sunt om, limitat, uneori slab, uneori puternic și motivul principal – uneori singur și prea epuizat, apoi având o altă viziune – o biserica vie, prezentă, perseverentă. Doresc să clarific pentru a contrabalansa zvonurile care au început să circule. Nu avem probleme morale, nu avem alte probleme domestice diferite de o familie obișnuită, nu am avut conflicte cu cei din biserică, am avut relații bune însă puternice diferențe de viziune care au generat unele răbufniri. Pur și simplu lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi realizată fără principiile lui Dumnezeu în care lucrătorul face parte dintr-un colectiv de lucrători activi dedicați, și susținuți. Deci eu cred că un păstor 1 – nu merge singur la război și 2 – NU pe cheltuiala lui (1 Cor 9:7), în cele din urmă un pastor sau ”bou” dacă doriți (metafora a folosit-o apostolul Pavel citând porunca din Deuteronom) nu poate treiera hrana cu gura legată (Deut 25:4, 1 Cor 9:9, 1 Tim 5:18). Este adevarat cum considera unul dintre enoriașii mei – păstorul cel bun își dă viața pentru oile sale, iar păstorul de nimic își părăsește oile (Zah 11:17) sau cel plătit fuge când vine lupul (Ioan 10:12).

Ce a înseamnat pastorația mea de 9 ani? O relație activă cu Dumnezeu, multă, multă, multă pregătire – rugăciune, citire și memorare a Cuvântului, exegeză, studiul biblic, mers la seminar, doctorat, zboruri cu avionul, mers cu trenul, taxe școlare, formare de lideri, consiliere, consiliere, iar consiliere până la 2 noaptea, reprezentarea bisericii în bund, multă planificare, tensiune, descurajare, încurajare, iar tensiune, emoție, așteptări înalte, nopți albe, clienți mirați uneori pentru că eram obosit luni la prima oră în biroul meu de arhitectură. Totul cu o perseverență fanatică capabilă să enerveze cea mai calmă soție de păstor. Totul sub formă de slujire nesusținută financiar. Apoi nu ai făcut destul de bine, și puteai să faci mai eficient.

Din ce motiv singur? Pentru că seriozitatea amestecată cu perseverența sunt elemente extrem de rare. „Nu avem nevoie de închinare și nu ar trebui să te mai implici și acolo”. – Așa e dar doresc să facă cineva ce fac eu acolo. „Nu e nevoie musai”. Apoi „nu cred că avem nevoie neapărat de predici dacă ele presupun atâta pregătire iar nouă ne ia mai mult timp decât ai nevoie tu pentru pregătire, timp pe care nu îl avem”. „Nu ne permitem să angajăm un om, facem cât putem”, „nu te putem însoți sau înlocui la întâlnirile de bund pentru că nu le vedem sensul”. E adevărat, voluntariatul își are limitele sale. Din acest motiv lucrul în echipă e sfânt însă „noi ceilalți în situația de față nu ne putem implica, suntem prea prinși cu problemele de zi cu zi și nu ne putem implica mai mult”.

Comunitatea din care am facut parte și pe care am slujit-o a fost și este cea mai frumoasă comunitate din Austria. Totuși această cultura românească de responsabizare și împovărare pe termen lung (aproape 9 ani) a unui singur om voluntar în slujire e una abuzivă. Găsesc totuși circumstanțe atenuante – așa slujesc toți păstori din Austria inclusiv președinții cultelor române de aici. Cu toate acestea modelul este toxic. Apoi legat de pasivitatea celorlalți – puii de vultur vor învăța sau vor da din aripioare doar când sunt în modul acesta lansați în lucrare dacă nu au dorit să facă ceva cu ele înainte. Un păstor are nevoie de pregătire, de timp pentru formarea echipei de coordonare, de consiliere, de participare la diferite întâlniri ale instituției, de participare la evenimente de unde și el își extrage seva și uneori de încurajări, de „ce mai faci, cum ești, cum te simți”. Toate aceste aspecte cer timp, timp pe care din absența principiului susținerii și investiției în oameni, păstorii români din diaspora îl iau din timpul familiei. În modelul mediocru al păstoririi din diaspora facem totul ”după posibilități” și ”cum dă Domnul”. Nu doar biserica față de slujitorii ei are această meteahnă. De altfel un pastor din România musafir când vine în bisericile din diaspora este într-un fel onorat. Asta înseamnă că de cei din afară de obicei ai mai multă grijă decât de cei din casa ta. Oare nu suntem mai răi ca și păgânii?

1 Timotei 5:4