Suntem la sfârșitul primei luni a unui nou an provocator. Anul 2020 pentru mine a fost un an cu multe lucruri noi, cu multe provocări, cu multă durere și cu multe rezultate. În anul 2020 pe data de 07 Aprilie, la ora 7 dimineața în salonul 07 de la etajul 17, spitalul AKH din Viena tata a pășit dincolo de moarte. Tușa Lena a plecat și ea după mulți ani de boală. Unchiul Pitu l-a urmat și el nu de mult timp pe tata pentru că oricum nu erau apropiați ca verișorii ci ca frații gemeni. Durere, îngenunchiere dar și mângăiere.
Pandemia ne-a arătat tuturora ce dependenți am devenit de unele aspecte care ne fac vulnerabili dar ne-a arătat și arii de relaționare neexploatate până în acest moment. Viața mea e dominată de o tensiune care rezultă din intersecția unor forțe care devin uneori opuse pe care le amintesc:
- dorința de a fi un timp singur doar eu cu Dumnezeu,
- dorința și nevoia de a mă informa, de a citi mai mult, de a aprofunda spre exemplu mai mult Teologia sistematică și istoria bisericii,
- dorința de a fi un soț și un tată responsabil,
- dorința de a fi un arhitect conștincios,
- apoi un pastor responsabil.
Mi-am dat seama că indiferent de validarea mea sau a celor din jurul meu planul și voia lui Dumnezeu trec și prin locul numit limitare și imposibilitate, uneori în muncă, alteori în relaționare și de multe ori în slujirea spirituală.
În luna decembrie am făcut un pas înapoi din calitatea de păstor a uneia dintre bisericile pe care le păstoresc, urmează la momentul potrivit și cea de a doua (la a doua am avut un mandat temporar prestabilit, fiind în alt oraș decât cel în care locuiesc). Nu din iresponsabilitate, ci din cauza faptului că sunt om, limitat, uneori slab, uneori puternic și motivul principal – uneori singur și prea epuizat, apoi având o altă viziune – o biserica vie, prezentă, perseverentă. Doresc să clarific pentru a contrabalansa zvonurile care au început să circule. Nu avem probleme morale, nu avem alte probleme domestice diferite de o familie obișnuită, nu am avut conflicte cu cei din biserică, am avut relații bune însă puternice diferențe de viziune care au generat unele răbufniri. Pur și simplu lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi realizată fără principiile lui Dumnezeu în care lucrătorul face parte dintr-un colectiv de lucrători activi dedicați, și susținuți. Deci eu cred că un păstor 1 – nu merge singur la război și 2 – NU pe cheltuiala lui (1 Cor 9:7), în cele din urmă un pastor sau ”bou” dacă doriți (metafora a folosit-o apostolul Pavel citând porunca din Deuteronom) nu poate treiera hrana cu gura legată (Deut 25:4, 1 Cor 9:9, 1 Tim 5:18). Este adevarat cum considera unul dintre enoriașii mei – păstorul cel bun își dă viața pentru oile sale, iar păstorul de nimic își părăsește oile (Zah 11:17) sau cel plătit fuge când vine lupul (Ioan 10:12).
Ce a înseamnat pastorația mea de 9 ani? O relație activă cu Dumnezeu, multă, multă, multă pregătire – rugăciune, citire și memorare a Cuvântului, exegeză, studiul biblic, mers la seminar, doctorat, zboruri cu avionul, mers cu trenul, taxe școlare, formare de lideri, consiliere, consiliere, iar consiliere până la 2 noaptea, reprezentarea bisericii în bund, multă planificare, tensiune, descurajare, încurajare, iar tensiune, emoție, așteptări înalte, nopți albe, clienți mirați uneori pentru că eram obosit luni la prima oră în biroul meu de arhitectură. Totul cu o perseverență fanatică capabilă să enerveze cea mai calmă soție de păstor. Totul sub formă de slujire nesusținută financiar. Apoi nu ai făcut destul de bine, și puteai să faci mai eficient.
Din ce motiv singur? Pentru că seriozitatea amestecată cu perseverența sunt elemente extrem de rare. „Nu avem nevoie de închinare și nu ar trebui să te mai implici și acolo”. – Așa e dar doresc să facă cineva ce fac eu acolo. „Nu e nevoie musai”. Apoi „nu cred că avem nevoie neapărat de predici dacă ele presupun atâta pregătire iar nouă ne ia mai mult timp decât ai nevoie tu pentru pregătire, timp pe care nu îl avem”. „Nu ne permitem să angajăm un om, facem cât putem”, „nu te putem însoți sau înlocui la întâlnirile de bund pentru că nu le vedem sensul”. E adevărat, voluntariatul își are limitele sale. Din acest motiv lucrul în echipă e sfânt însă „noi ceilalți în situația de față nu ne putem implica, suntem prea prinși cu problemele de zi cu zi și nu ne putem implica mai mult”.
Comunitatea din care am facut parte și pe care am slujit-o a fost și este cea mai frumoasă comunitate din Austria. Totuși această cultura românească de responsabizare și împovărare pe termen lung (aproape 9 ani) a unui singur om voluntar în slujire e una abuzivă. Găsesc totuși circumstanțe atenuante – așa slujesc toți păstori din Austria inclusiv președinții cultelor române de aici. Cu toate acestea modelul este toxic. Apoi legat de pasivitatea celorlalți – puii de vultur vor învăța sau vor da din aripioare doar când sunt în modul acesta lansați în lucrare dacă nu au dorit să facă ceva cu ele înainte. Un păstor are nevoie de pregătire, de timp pentru formarea echipei de coordonare, de consiliere, de participare la diferite întâlniri ale instituției, de participare la evenimente de unde și el își extrage seva și uneori de încurajări, de „ce mai faci, cum ești, cum te simți”. Toate aceste aspecte cer timp, timp pe care din absența principiului susținerii și investiției în oameni, păstorii români din diaspora îl iau din timpul familiei. În modelul mediocru al păstoririi din diaspora facem totul ”după posibilități” și ”cum dă Domnul”. Nu doar biserica față de slujitorii ei are această meteahnă. De altfel un pastor din România musafir când vine în bisericile din diaspora este într-un fel onorat. Asta înseamnă că de cei din afară de obicei ai mai multă grijă decât de cei din casa ta. Oare nu suntem mai răi ca și păgânii?
1 Timotei 5:4
Flaviu Leontiuc 